Credem, deseori, că toți și toate rămân cu noi, fără să fim conștienți că, defapt, absolut toate trec.
Discutând zilele trecute cu soțul meu, mă întreba gânditor:

– Tu știi ce a rămas constant de când ne-am cunoscut noi și până astăzi?
– Ce?
– Faptul că le luăm pe toate așa cum vin. Nu ne-am făcut niciodată planuri bătute în cuie, nu ne-am stabilit un moment în timp în care să facem precis un anume lucru. Am luat viața așa cum a venit.

M-am gândit puțin, apoi am realizat câtă dreptate avea.

Atunci când ne-am cunoscut, nu am plănuit ca dupa doi ani să ne mutăm împreună. Când ne-am mutat în București, nu am plănuit să facem copil. Când am pus mâna pe laptopuri și creioane, nu am plănuit să facem o afacere din grafică și artă. Și câte și mai câte lucruri pe lângă astea nu am plănuit, dar le-am îmbrățișat așa cum au venit, și am decis ce să facem cu ele atunci când au apărut.
Pentru unii nu se poate nimic fără planificare. Așa funcționează ei. Trebuie să își seteze din start ziua, ora și minutul când vor face X lucru. Trebuie să își fixeze mental obiectivul pe care, atunci când îl vor atinge, vor fi fericiți.
Noi ne-am obișnuit să fim fericiți așa, aiurea, fără timp și indiferent de spațiu.

Nu avem un motiv anume pentru care facem asta. Sau poate avem, dar nu îl conștientizăm pe deplin.

Zilele trecute Izul mi-a cerut să-l iau în brațe. Nu am idee câte kilograme are pentru că de când a rămas cântarul fără baterie, nici nu mai știm pe unde e, dar e un copil zdravăn. Înalt, plinuț, mini-tanc-style.

Explicându-i că e mare și greu și îmi este aproape imposibil să-l mai țin în brațe, mi-am dat seama de un lucru…

A existat o zi, nu știu care a fost aia, când a mâncat ultimul biberon de lapte. Apoi a existat o altă zi, nici aia nu știu când a fost, când i-am dat eu ultima dată să mănânce cu lingura, apoi s-a descurcat singur. A existat o altă zi când nu l-am mai legănat pe picioare să adoarmă. S-a pus singur pe pernă și a adormit.
Primele dăți din fiecare le țin minte. Pe ultimele nu. Pentru ca nu am știut că vor fi ultimele, nu le-am marcat în niciun fel, și… Au intrat la grămadă, în memorie, cu toate celelalte mii de dăți asemănătoare…

Uneori îmi mai cere să îi mai cânt cântecele de leagăn de când era mic. Știu ca și pentru acelea va exista o ultimă zi, și nu voi ști care este aceea…

Am avut câte o ultimă zi alături de cei dragi nouă, care nu se mai află printre noi. Am avut o ultimă îmbrățișare, un ultim zâmbet, o ultimă privire ochi în ochi, o ultimă frază… Și nici nu mai știu când și care au fost alea…

În haosul vieții, în nimicurile astea de probleme cărora le dăm mai multă putere decât merită, în stresul, agitația, tumultul vieții de zi cu zi, în fuga după acel punct în care credem că vom fi în sfârșit fericiți, uităm.
Uităm că pentru toate există un sfârșit, uităm să ne bucurăm de momentele mici, de oamenii care ne sunt alături, de “banalitatea” existenței, de faptul că putem trage adânc aer în piept.

Zâmbetul cuiva drag, un prânz luat împreună, o strângere de mână, o îmbrățișare a unei persoane iubite, un chicot de copil, o vorbă bună primită sau oferită, o plimbare pe o străduță, un sărut, un “te iubesc”.

Pentru toate va exista o ultimă dată.

Și nici măcar nu o să știm…

Elena
Follow Me
Ultimele postari ale lui Elena (vezi toate)

Articole recomandate

2 comentarii

  1. Vai cat de frumos ai scris…e adevarat, de multe ori dam mai mare importanta banalitatilor…te admir pt toata spontaneitatea ta. Eu fac parte din categoria celor care planifica obiectivele si am un plan bine stabilit pt ale atinge. Uneori fac rabat de la plan, dar de cele mai multe ori, nu…

    1. Uite, acum ca ai spus, nu stiu cat e vorba de spontaneitate si cat e despre teama ca timpul trece atat de repede, incat in concentrarea pe planuri care dureaza ani imi pare ca uitam sa ne bucuram de lucrurile astea mici…
      A nu se intelege ca sunt impotriva planificarii, departe de mine. Nu se exclud una pe alta. In schimb sunt pro trait constient.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: