Nu stiu piesa, dar cunosc actorii

De 6 ani incoace, asta e cea mai aglomerata perioada din an pentru mine. Odata cu mutarea, m-am transformat intr-un artist de evenimente si ocazii speciale. Adica perioada mea activa, cea din sezonul rece, se intampla sa coincida cu perioada Craciun/Ziua Femeii/Paste, si in jumatatea asta de an am permanent comenzi, uneori mai mult decat pot duce.
Apoi, in cealalta jumatate de an mi-am propus sa ma ocup de gradinarit. Este un cu totul alt tip de munca, dar cu roade la fel de importante ca banii.

De cand am invatat sa imi cresc mancarea, mi-am promis sa nu mai cumpar nimic din ce stiu ca mainile mele sunt perfect capabile sa cultive.

Noi nu avem multe. Imi place sa cred ca avem putin si bun. Avusesem in plan sa fac un articol aniversar care sa marcheze un an de la mutare, dar tot aman. Pentru ca inca mai avem mult de lucru, chiar si in jumatatea asta din spate, care trebuia sa fie gata anul asta. Si o sa tot muncim la ea pana o sa corespunda viziunii, chiar daca ia ceva mai mult timp.
Anul trecut am luat-o de la zero. Singurul avantaj cu care am pornit, si unul important, a fost terenul pe care nu l-am cumparat, ci l-am primit de la bunici.

Ne bazam mereu doar pe economii. Asta inseamna ca mereu trebuie sa astepti. Sa muncesti si sa astepti. Sa strangi, sa te orientezi in functie de perioadele cu reduceri, sa anticipezi scumpirile, sa iti faci calculele la sange.
Intre timp mai si traiesti. Ca na…

Pentru cine nu este obisnuit si cu mult si cu putin, nu recomand stilul nostru de viata.

Mutati de la oras la tara, luat totul de la capat, economiile epuizate la scurt timp dupa mutare, lucrat acasa, scolit acasa, fara conditii la inceput de drum, dar liberi si fara datorii. Cum zic mereu, e o chestiune de prioritati.
Si ale noastre astea sunt: libertatea si autonomia. Pe una o avem, la a doua lucram intens.

Sotul inca nu se simte cum ar trebui pentru ca i-ar trebui repaos total, dar inca tine sa mai miste cate ceva, si practic total nu se recupereaza niciodata, pentru ca forteaza constant. Cele mai mici miscari dor. Ce poate sa faca e sa se ocupe de gaini si sa lucreze pe laptop. A tras de el sa monteze gardul din spate. A mai sapat cand si cat a putut, m-a ajutat sa pun copacii, gardul viu, capsunii. In rest ma straduiesc sa tin pe linia de plutire ce mai e de facut. Adica un minim de curatenie, spalat, gatit, spart lemne, copil scolit acasa, in paralel cu comenzile.

Cum de aleg sa nu lucrez jumatate de an? Il am pe el ca backup. Cat timp castigurile lui ne sunt suficiente in sezonul cald, eu sunt mai mult decat fericita sa ma ocup de gradina, sa lucrez pamantul, sa ingrijesc plantele, sa pun la borcane.

De ce am eu incredere ca indiferent ce se va intampla in viata asta o s-o scoatem la capat?
Dimineata, dupa cateva ore dormite, m-a trezit cu cafeaua facuta. Cu caramel, cum stie ca imi place. Stiu ca a facut-o cu greu.

Facuse si focul.

Stia ca m-am culcat spre dimineata, si nu m-a trezit.

Apoi s-a dus in ploaie sa pasca gainile. Ca daca nu fac miscare si nu mananca iarba si insecte, dau mai putine oua.

Eu am ramas la caldura, in camera care inca mirosea a somn, infofolita in halat, cu cafeaua in brate.

Cum as putea eu, vreodata, sa ma plang de ceva? Cum as putea sa nu fiu recunoscatoare pentru fiecare clipa petrecuta impreuna?
Nu stiu ce o sa urmeze. Nu stiu teatrul asta ieftin pana unde o sa mearga.
Si poate ca nu stiu piesa.
Dar cunosc actorii.

Si-s niste incapatanati fara pereche sa isi faca reciproc viata frumoasa, si sa creasca un pui de om liber.

We’re on eachother’s team. Forever and for always.

Elena
Follow Me
Ultimele postari ale lui Elena (vezi toate)

Articole recomandate

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: