D-ale lu mamaia: umor negru si lectii de viata

Facem aici o compilatie din postarile puse pana acum online si pe care aici nu am gasit niciodata timp sa le pun.

Mamaia noastra este o batrana de 87 de ani care depinde de noi pentru ca singura nu se mai poate descurca, are dese pierderi de memorie, uneori abia ne recunoaste, dar in ciuda problemelor de sanatate, in momentele de luciditate, inca are un foarte dezvoltat simt al umorului.

—————————————————-

Pentru ca am vazut ca va plac postarile in care va povestesc de mamaia noastra, si celor care ma urmaresc pe contul personal le plac, va las cateva fragmente din ziua noastra de azi.
Vorbim despre o batrana de 87 de ani cu dese pierderi de memorie, pentru care are tratament si care este in permanenta sub suprevegherea cuiva. Eu vin o data la cateva zile sa stau cu ea, si in 95% din timp ne intelegem foarte bine 😁
Inca are simtul umorului, si ca sa nu va mire subiectul recurent “mancare”, pe langa faptul ca suntem o familie de gurmanzi, in timpul somnului metabolismul ei o ia la galop. Si adoarme des.
Micul dejun:
– Mamaie, trezirea. Hai sa mananci.
– Ce am acolo?
– Oua fierte, paine si bucatele de branza.
– Cate oua?
– Trei.
– Aaaaoleo! Sa fiu sparta, adica?
Iubeste ouale fierte. A mancat tot.
Inainte de pranz:
– Am mancat si noi azi?
– Da, mamaie.
– Ce?
– Ai mancat oua, cu paine si branza.
– Si tu?
– Eu un colt de paine cu branza.
– Si nu ti-e foame?
– Nu.
– Pai si mie de ce imi e?
– Eu stiu?!
Dupa pranz:
– Cand mancam si noi?
– Ai mancat, mamaie.
– Ce?
– Ciorba.
– Si nu mai mancam?
– Nu, pana peste cateva ore. Oricum, sa stii ca m-ai mai intrebat o data, si ai mai mancat o data de cand m-ai intrebat, ca ti-a mai ramas in castron.
– Pe naiba… Am uitat. Tu ai mancat?
– Da.
– Ce?
– Niste pepene.
– De care?
– Rosu.
– Nu-mi place. Cu paine?
– Gol.
– Nu-mi place. Nu, ca dupa ala numai la baie sa stai, si la cat merg eu de repede… Galben e bun.
– Da. Mai ales dupa ciorba.
Si mai dupa masa:
– Cine sa ne faca si noua prajituri, cozonaci, checuri…?
– Nu stiu, ca mie imi place sa le mananc nu sa le fac.
– Da. Ca mie. Ce as manca o felie de cozonac…
– Cu lapte prins…
– Dar cine sa ni-l prinda, ca vaca nu mai avem?
– E de cumparat.
– Da, dar nu e tot aia…
– Asa e.
– Cine sa ne faca… Ca daca e toata lumea ca noi, nu mai mancam bunatati…
Si mai, si mai dupa masa:
– Ne omoara Dumnezeu cu caldura asta.
– Eh hai nu te plange ca e acceptabil.
– Fata de?
– Fata de la mine unde nu e neam de umbra si bate tot soarele in casa si mai e si metalica pe afara!
– Da… acolo caldura. Hai ca adie ventilatoru ala. E bine… Dar sa pui un brad in fata casei.
– Pun. Dar pana creste alaaa… Asa am pus si tei.
– Dar pana creste alaaa…
– Auzi, prostanu de gugustiuc, sta in soare sa cante.
– Nu e tampit sa stea in soare, bre. Sta si el in copac.
– Si in copac nu e soare?
– Pai n-are frunze?
– Are…
Caldura mare, mon cher… ☺️
—————————————
Cred ca ar trebui sa fac un sir de perle de la mamaia noastra de aproape 87 de ani. Ca n-ai cum…
De cand avea ea vreo 50-60 de ani tot asteapta sa moara. La fel ca mine, a zis ca daca prinde 60 e super mega minunat. I-a prins cand aveam eu vreo 3 ani, si de atunci e in stand by.
In ziua de azi merge foarte greu. Dar merge cu ajutor. In fiecare zi se tot intreaba de ce o mai tine Dumnezeu daca nu mai poate sa faca treaba.
Azi stam impreuna si avem de trecut prin vreo 4 camere.
Da cu degetele piciorului intr-un prag.
– Mamaie, tin-te bine pe picioare ca venim amandoua gramada!
🙄… Asa e. Dar fii atenta, tu cand vezi ca pic, imi dai mie drumu ca sa nu cazi si tu. Si eu cad, si mor.
– Nu zau! Si daca doar cazi si iti rupi vreun picior si apoi ne chinuim si noi si mata?
– Aoleo 😒 Da… Ai si tu dreptate.
——————————————-
Azi avem portie dubla.
– Mi-e frig. Mi-au inghetat ciorapi-n picioare.
– Stai invelita!
– Cum sa stau invelita daca mi-e foame?! Sau nu mai mancam azi? Mancam diseara?
– Da, mamaie. Diseara mancam. Suntem la dieta.
– Nu pot sa fac asa ceva.
– Ce nu poti sa faci?
– Sa sar peste masa, sa-i rup picioarele!
-……..
– Dar tie daca ti-e foame sa zici. Adica te duci si faci ca degeaba zici. Si mancam. Sa nu stai sa rabzi! Si poate vrei mamaliga. Si niste oua jumari. Sau fierte moi…
– Nu mi-e foame. Mai ai de asteptat juma de ora.
– Miroase ceva frumos.
– Da, fasul ala cu miros de flori de pufaie sus acolo.
– Mie imi miroase a paine calda.
– Vrabia malai viseaza.
Se ridica pe marginea patului.
Se intoarce la mine:
– Te bat in somn daca te culci acu!
😂 Nu, nu avem competitie. Toti suntem sariti de pe fix. Cred ca de la ea ni se trage.
——————————————————
Din cand in cand noi tot zicem „Doamne-ajuta sa nu ajungem ca mamaia”.
Pentru ca nu e vreo bucurie nici pentru cel bolnav care a muncit o viata si acum abia se mai tine pe picioare, nici pentru cei care au grija de el.
Mamaia de cand a facut vreo 50 de ani, se tot pregateste de moarte. Ba si-a luat si haine si incaltari, pe care le-a schimbat de vreo 3 ori pana acum, ca sa incapa in ele.
Acum ca se indreapta spre 90 de ani, i se pare ca Dumnezeu s-a cam intrecut cu gluma, si ea tot asteapta.
Eh, si ieri petrecand noi ziua impreuna, incepe:
– De ce n-o lua Dumnezeu pe ăl de nu mai poate?
– Nu stiu, mamaie. Dar ti-am mai zis, zi merci ca nu esti singura, ca atunci era distractia mare.
– Da… Dar ce-mi mai trebuie mie? A fost Dumnezeu prea darnic, nu trebuia sa ma lase sa traiesc atat. Am un car de ani!
– Ai.
– Cica am 87 de ani. Auzi, tu… Mai tarziu sa imi fierbi niste oua.
– Ai mancat oua dimineata, mamaie. Nu pot sa-ti mai dau azi.
– De ce?
– Pai ca nu iti fac bine atatea oua. Mancam echilibrat, sau ce facem?
– Aaa, bine. 5 imi fierbi!
– Nu merge. N-ai garantie ca mori din alea. Daca doar iti este rau?
– Da, ai dreptate. Dar cum de n-oi fi murit eu cand am fost atunci la spital, la cati doctori se stransesera pe langa mine? Ca ii vedeam acolo si ma gandeam ca gata. Ala e sfarsitul. Cand colo ei cred ca se stransesera sa zica „Gata. Asta se face bine.”
– Nu stiu, bre. Uite ca ai avut zile. Auzi, dar sa tii minte sa nu te pornesti singura pe afara cand nu suntem noi pe faza. Acum te-am scos eu ca pot sa te ajut.
– Nuuu ma pornesc.
– Asa, ca nu stii cum calci gresit si iti rupi ceva. Spital iti mai trebuie acu.
– Nu ma mai duc, ca aia nu-mi da sa mananc.
– Asa, vezi. Si mai ales cu „molima” asta de acu, de intra oamenii cu te miri ce in spital si ies cu picioarele-nainte, fix aia iti trebuie.
😳 Da!… ACOLO SA MA DUCETI!!!
A gasit solutia :)))
———————-
Amintiri din tinerete
Astazi e ziua cand stau cu mamaia noastra si, ca de obicei, mai depanam amintiri. Atata cat o mai tine memoria.
Astazi vorbim despre cum a fost petita, printre altele.
– Mamaie, mai stii cum l-ai cunoscut pe tataia?
– Nu. Dar stiu cand am mers prima data la hora.
– Da?
– Daaa, sa fi avut vreo 12 ani, si m-a luat mama. „Hai sa mergem si noi la hora”, mi-a zis. Si am mers. Stateam acolo unde sedeau lautarii si m-au luat niste fete sa joc. Jucam fete intre fete. Vasilica o chema pe una.
„Dido, sa nu stai mult ca daca tu nu stii sa joci, ne facem de ras!”
Si m-am dus. Cand m-am intors la mama, m-am dus intr-un suflet sa vad ce zice, daca am stiut sa joc bine. Minte de copil prost! (Rade)
– Si ai stiut?
– Am stiut, si a zis mama ca daca ma mai cheama sa ma mai duc, ca am jucat bine. Dar m-au chemat o data, de cate ori era sa ma cheme?
– Si atunci l-ai cunoscut pe tataia?
– A, nu, ca el nu venea la hora. Era rusinos foc.
– Ei, na!
– Da, da. Daca ar fi aici sa ma auda ce zic, ar fi zis ca el a fost curajos.
– Pai eu asa il stiu.
– Eh, a fost el dupa, dar la inceput nu era.
– Pai si cum v-ati cunoscut?
– Pai am trecut pe drum.
– A?! Zic eu nedumerita.
– Pai asa. Fusese o ploaie mareee, si la ei la poarta se facuse un nomol (noroi) de nu se putea. Tactu-mare dadea acolo nomolu-n drum din poarta, si ma-sa statea la poarta. Apoi n-a trecut mult ca m-am trezit ca intra pe usa mamii si o ia pe mama cu „cuscra, a trecut fata prin fata portii noastre”… si ce o mai fi zis ea acolo.
– „Fata”?
– Da, cred ca nici nu stia cum ma cheama, dar a venit sa fie sigura ca nu ma pierde, ca in baza indraznelii lu’ fii-su, cred ca ramanea neinsurat. Si uite asa s-a asezat pe inchizatura patului si a zis „asa sa se-nchiza gura lumii”. Si uite asa, el fiind prieten cu fratii mei, a tot venit pe la noi si ne-am luat.
– Si unde ati stat prima data?
– La ai lui.
– Si apoi v-ati mutat aici?
– Da. Pai mi-a dat tata o bucata de pamant sa o vand si sa fac casa. Ca a zis tata „Pamant o sa gasesti in toata lumea sa muncesti parte-n parte. Ia si vinde-l si fa casa.” Si am facut casa. Daca ma supara tactu-mare il dadeam afara (aici ar fi ras amandoi de poanta), ca era casa mea. Apoi am facut si gard si ce ne-a mai trebuit. Erau balariile cat noi de mari cand am venit aici.
– Da, suna cunoscut…
Ma fatai eu cautand sa ma dau jos din pat.
– Ce faci, vierme? De ce n-ai stare?
– Nu ma mai fa, bre, vierme ca ma dau jos sa iti pun niste ciorba, sa iti iei medicamentele!
– Aaa, du-te, du-te!
————————————
Controlul calitatii 😁
– Ce ceapa frumoasaaa! Ai sapat-o?
– O data.
– Si nu s-a facut balarii?
– Ba da.
– Si s-a facut si cu balarii!? Ia uite, ia.
– Da.
– Cat arpagic ai pus?
– 2 kg
– Si cate funii ai facut?
– 12 de toate.
– Doamne, pupa-ti-as talpile…
Se inchina.
– Si la funii ai pus si sfoara?
– Ă… Nu… Trebuia?
– Pai da, ca atunci cand se usuca bine se rupe si se desira.
– Chiar daca sunt cozile dese?
– Chiar.
– Eh, acu zici? Lasa ca daca se rupe vreuna o pun in ladita. Stiu pentru anul viitor. Aia e.
– Lasa ca e bine si asa. Daca ai si cartofi cata ceapa, mananci toata iarna.
– Mai stii cand ma invatai sa impletesc cand eram mica?
– Daaa…
– De cate ori ai sapat-o?
– O data, mamaie.
– Si cate funii ai?
– 12. Nu le-am pus sfoara.
– Lasa, n-are nimic.
– Eh, vezi…?
– Doaaamne, Doamne…
Se mai inchina o data.
Deci ca sa stiti si voi, mamaia care a ajuns la nivelul 87 de experienta zice ca trebuie si sfoara.
Daca puneam si sfoara, impleteam si in ziua de azi la ea :))
Daaar e de tinut minte.
————————————
Ei, mamaia noastra a implinit de curand 87 de ani.
De cate ori mai uita cate ceva si suntem impreuna ma intreaba:
– Am 80 si…?
– 7.
– Caaat? Doamne fereste. Nu credeam sa traiesc mai mult de 50.
– Auzi mamaie, te intreb ceva.
– Tu intreaba. Sa vedem daca si tin minte sa stiu sa-ti raspunz.
– Dar nu te gandesti mult, da? Raspunzi repede.
– Tu zi acolo ca om vedea.
– Acum dupa aproape 90 de ani…
– Caaat?
– Stai bre, ca mai ai 3 ani pana acolo.
– A, bine.
– Acum, dupa cati ani ai trait mata, uitandu-te in urma, care e cel mai important lucru pe care l-ai facut si care conteaza mai mult decat orice altceva?
– Copiii mei
Mai zi ceva…
——————————-
Mamaie, mata ai prins razboiul?
– Da, mama. Eram copii si de frica avioanelor ne ascundeam sub salcamii care erau pe terenul unde mai tarziu si-a facut popa casa. Nimic nu era acolo, decat o padure de salcami. Cum le auzeam, acolo alergam. Era plin de gropi de la bombe…
– Si ce mancati pe vremea aia?
– Ce era in gradina, ce cultiva mama, plus lapte, branza, ca aveam vaca. Carne mancam rar, mai mult la sarbatori, ca na, animalele si pasarile le cresteam pentru lapte si oua. Cateodata, rar, mai aveam si unt si facea mama jumari (omleta) cu unt. Asa frumos mirosea…
– Presupun ca nu aveati frigider pe vremea aia.
– (rade) Nuuu, nici vorba. Trebuia sa gatesti pentru fiecare masa, proaspat, ca nu aveai unde sa tii mancarea la rece.
Dar tu ce mananci acolo?
– Paine cu miere, zic eu cu gura plina.
– Paine cu mere? Si eu mancam asa. Ne dadea mama cate un ciur de malai si venea un om cu mere prin sat. Lua ciurul cu malai si ni-l umplea cu mere. Si mancam cu paine de stingeam.
– Cu miere, mamaie, cu miere mananc 😄
– Aaa, am inteles mere. Da, miere nu aveam.
– Si de imbracat cum va imbracati cand erai mata copil?
– La sarbatori aveam port popular. Ia am tinut-o pana incoa. Parca acu o vad.
– Stiu, am purtat-o si eu la o serbare cand eram mica.
– Da. Si asa, de zi cu zi aveam o rochie.
– Una singura?
– Una atunci cand iti povestesc, si duminica o intorceam pe cealalta parte. Era tare saraca lumea atunci si sa fi avut si multi copii, nu erau bani sa le tot iei toale la toti.
Presuri, cuverturi, le teseam la razboi, pulovere si cate si mai cate le lucram de mana.
Si am prins si foametea, nu mai tin minte mare lucru, ca eram mica atunci… Dar a fost greu…
Tare imi place sa o aud povestind. Nu pot sa nu remarc tot mai des ca, desi viata ni s-a simplificat enorm de mult, desi avem totul „la botul calului”, pierdem infinit pe alte parti.
Oamenii uita.
Uita sa nu cada in extreme, uita sa se miste, uita sa manance sanatos, uita sa isi cultive hrana, uita sa citeasca natura, uita sa isi creasca copiii, uita sa gateasca, sa isi foloseasca in mod constructiv mainile, si cate si mai cate…
Elena
Follow Me
Ultimele postari ale lui Elena (vezi toate)

Lasă un răspuns