Aria si Lady

Cu doua saptamani si ceva in urma stateam pe terasa cu Seb.
El isi lua micul dejun intarziat dupa joaca afara, eu eram impartita intre niste hartii si tableta, cu o cafea buna alaturi.
Camera in care acum dormim si lucram este pozitionata cu spatele catre un mare camp.
In aceasta primavara vom termina de imprejmuit, dar timp de 5 luni si mult timp inainte de mutarea noastra definitiva, pe aici s-au perindat multe animale. Niciunul al nostru.
Dupa mutare, noapte de noapte, gaseam urme cum ca cineva tot cauta mancare. Nu avem ratoni, dar in vecini sunt multi caini nelegati care au ceva impotriva statului acasa.
Ei, si in ziua respectiva m-am trezit cu un caine la maxim 2m de picioarele mele, venind cu tupeu din spate spre curtea noastra, in cautare de mancare.
Ne-am speriat unul de altul si l-am alungat.
Nu a trecut un minut ca a venit prin partea cealalta, poate-poate nu il vad.
Iar l-am alungat.
Acum unii ma vor huidui zicand ca sunt o chitra, ca nu crapam de un colt de paine. In astfel de cazuri, cand oferi mancare fie si o singura data unui caine, nu mai scapi de el. Daca faceam asta cu fiecare caine care ne-a calcat curtea, puteam sa deschid un adapost. Lucru care nu se va intampla, pentru ca nu asta imi este menirea si ar fi pacat.
Dupa ce l-am alungat a doua oara, numai vad ca vine langa picioarele mele inca un catel. La fel ca primul, doar ca mai mic.
In momentul ala m-am ridicat si parca m-a lovit ceva…

Am coborat de pe terasa, mi-am strans halatul pe langa mine, si m-am uitat in spatele casutei noastre.

Cainele “tupeist” era defapt o mama cu un pui. O catea care cauta mancare, sa poata supravietui alaturi de puiul ei. Aveam la bucatarie trei sferturi de paine integrala. Am mers cu doua felii spre mama si m-a privit sceptica.

M-a latrat de cateva ori, dar cand am facut cativa pasi inapoi a venit si a luat painea. Puiul ei, in schimb, nu a avut niciun stres. Cat timp primea mancare era fericit.

Erau amandoi atat de slabi incat li se vedeau oasele, mai ales cand mergeau.

Planul inca dinainte sa ne mutam la tara, mai ales tinand cont ca noi nu am avut niciodata animale, era sa luam un pui de caine. In principiu voiam sa il cumparam. Sa fie mic, sa creasca impreuna cu noi si cu baiatul, sa se invete cu familia noastra si sa nu vina cu bagaj emotional neprevazut si posibil periculos.

Prima saptamana am asteptat in fiecare zi sa vina cineva sa le caute. Se vedea ca fusesera candva intr-o curte. Cea mare intelegea din ton si privire daca trebuie sa se apropie sau nu, daca sa șadă sau sa se dea jos de pe terasa, daca sa te urmeze sau sa nu mai sara ca pe arcuri dupa mancare.

Dupa doar cateva zile deja se facusera stapane. Eu tot nu stiam cum sa le zic, Seb inca se obisnuia cu animale animate prin curte (a avut doar figurine si animale de plus ani de zile, a vazut animale vii dar nu pentru lungi perioade de timp).

Curtea era a lor de la strada pana hat in spate unde se afla un soi de canal, apoi stanga-dreapta cat vezi cu ochii, in total niste mii de metri patrati.

Numele au rasarit si ele pana la urma.

Pe pui, care este tot fetita, o cheama Aria. Ca pe personajul din Game of Thrones. Ea a fost singurul pui care a ramas in viata din minim doi (vazuti de mine impreuna cu mama in departare cu luni in urma), a supravietuit iernii, foamei, a fost bataioasa, si inca din prima zi a dovedt ca are plamani puternici si cu toate ca este mica e foarte bataioasa cand vine vorba de apararea teritoriului.

Apoi cu maica-sa am avut de furca pentru ca nu ii gaseam niciun nume care sa i se potriveasca.

Mai demult ma gandeam ca atunci cand voi avea o catea o s-o cheme Sansa. Adica sora Ariei din film. Era eleganta, incapatanata, ferma si foarte bitchy.
Oricat am incercat sa o “lipesc” de numele asta, nu s-a potrivit pur si simplu.
Apoi cand am vazut-o cum mananca, am stiut. Avea sa o cheme Lady.

Mananca tacticos, elegant, cand ia batul snack pentru caini din mana mea o face foarte tacticos, de parca l-ar apuca cu doua degete.

Un nume mai bun nu putea avea.

Astazi, dupa aproximativ 2 saptamani jumate, Seb s-a jucat cu Aria.

Pana acum doar se speria de ea, pentru ca el incerca sa mearga, ea incerca sa-l darame :)) Bine, mai mult incerca sa se joace, dar asta era rezultatul. Si el nu e un copil firav. Daca se ridica in doua picioare este aproape cat el de inalta, si pentru un copil neobisnuit sa aiba animale in preajma zi de zi, mai ales cu particularitatile lui (este tipicar si anxios uneori), poate fi coplesitor.

Astazi mi-a crescut inima cand i-am vazut jucandu-se.
Imaginea asta cred ca o sa ajunga in albumul familiei. Este singura pe care o pun pentru ca este cea mai importanta pentru mine ca mama.

O imbratisare de la suflet la suflet, un moment scurt dar atat de intens incat am ramas prinvindu-i cu un zambet tamp pe fata. Mult timp mi-am dorit asta pentru el. Iubeste animalele de cand s-a nascut, dar in afara de vizite la zoo si ferme nu a avut niciodata un sufletel de animal apropiat.
Si uite cum, de pe nu se stie unde, a aparut sufletul asta mic care mereu trage la el si cauta joaca.

Simt ca ne-am adoptat reciproc.

S-a creat intre noi un parteneriat care sper sa dureze mult timp de acum inainte, la fel de frumos cum a inceput.

Aveti ponturi utile in ce priveste cresterea cainilor? As fi bucuroasa daca mi-ati impartasi din experienta voastra 😃

 

Elena
Follow Me

Lasă un răspuns