Calirea copilului, sau cum gura bate sistemul imunitar

Stiu. Traim intr-o era in care sistemul imunitar are firma producatoare, se gaseste in cutii si sticlute si are termen de valabilitate. Dezinfectam pana si sticla de dezinfectant de haine, de maini, de podele si alte suprafete. Avem carduri de fidelitate la farmacii, abonamente la clinici private, medici pe speed dial, alergii, intolerante, migrene, indispozitii, depresii, carente, deficit de vitamine, surplus de medicamente, suplimente alimentare pe retete interminabile luate profilactic si pachetul de servetele umede in geanta in caz ca, Doamne fereste, atingem orice suprafata de pe care am putea lua o molima.
Stop! 🙂
Cunoasteti vreo persoana, una singura, care odata mufata la ciclul asta sa isi revina si efectiv sa nu mai ia nimic?
Cineva care sa zica “bah, am stat numai prin medici, am luat o droaie de pastile, medicamente si suplimente, si in sfarsit sunt ok, nu mai iau nimica nimicuta”?
Da. Nici eu.

Hai, adultii ca adultii, dar cunoasteti vreun copil de maxim 8 ani care sa nu fi fost indopat pana la varsta actuala cu siropuri, pastile, uleiuri (esentiale sau de peste), vitamine, picaturi?
Sunt tot mai putini.

Acum stiu, o sa ridicati mustrator o spranceala, ca ma iau de suplimentele si uleiurile atat de benefice si naturale si whatnot. Nu. Pur si simplu intreb, ca sa facem un pas in spate si sa privim obiectiv.

Buuun.

Pentru ca nu sunt nici medic, nici farmacist, nici MeLeMista, nici nu vand nimic in sfera asta, o sa va spun cum a fost experienta noastra ca familie de profani in ale medicinei (medicinii?).

Mai exact cum am calit copilul si cum am rupt ciclurile in care am fost crescuti.

Calirea copilului

Primul moment in care am inceput sa realizez ca, defapt, copilul meu e foarte posibil sa fie o idee mai destept decat mine, a fost intr-o noapte cand eram cu el in maternitate.
Avea vreo 2-3 zile, si o asistenta mi-a recomandat sa il imbrac cu ce hainute i-am luat eu de acasa, in ideea ca statuse suficient infasat pana atunci si sa se mai poata misca si el.

Zis si facut, l-am desfasat si i-am dat hainutele aduse cu mine. Il manevram de parca s-ar fi putut sparge in orice clipa, atat il vedeam de fragil si de pretios, cu toate ca era un bebel mare.

Se nascuse lung de 53cm si greu de 4030 gr, avea niste falcute adorabile, nu facea galagie, si mai departe eu nu prea stiam care e treaba cu mamicia asta, oricate  carti as fi citit si oricate grupuri de Facebook as fi disecat.

Imbracasem copilul, dar tot se fataia, se foia, ceva era clar ca nu ii convine.
Se inrosise la fata, si cu toate ca hainele de pe el nu erau mai groase ca scutecul avut mai-nainte, parea sa ii fie foarte cald.
Aveam doua optiuni: sa caut disperata vreo asistenta in miez de noapte, sau sa imi ascult instinctul.
Asa ca am deschis fereastra. In februarie. Cu zapada afara si tot tacamul.
In camera de spital sa fi fost in jur de 22 de grade, poate chiar 24. Cum s-a racit putin temperatura si a simtit aerul rece, adica dupa vreo 5-10 minute, a adormit bustean copilandrul si pana dimineata n-a mai scos un sunet.
Din acel moment, omuletul a inceput sa imi dea lectii de parenting si cu mana pe inima va spun, ca nu te invata nimeni cum sa fii un parinte bun mai bine ca propriul copil, daca il asculti si esti cu totul prezent si receptiv.
De ce?
Pentru ca ce functioneaza pentru unii poate foarte bine sa nu functioneze pentru altii, si degeaba se publica “retete” magice despre cum sa fii un parinte perfect, daca ele nu se pot pune cu succes in aplicare in toate familiile si pentru toti copiii.

In primul an de mamicie, din dorinta de a fi un printe bun si de a face bine copilului meu, am inceput sa plec urechea.

La medic, in principal.

Fa-i aia, da-i ailalta, da-i si calciu ca sa nu aiba carente pe viitor (?), da-i si fier ca sa fie (??), da-i si Vigantol ca sa i se inchida fontanela (cum s-or fi inchis fontanelele atator generatii de oameni inaintea aparitiei Vingantolului?! Pffff… niste ignoranti salbatici!), pentru dinti gelul cutare, pentru colici picaturile cutare, pentru febra siropelul cutare.

Nu exista control de rutina sau data sa merg la medic si sa nu plec de acolo cu vreo reteta. De orice. Probabil pica de prosti daca nu prescriu ceva, sau nu stiu.
Intre timp, de cand incepusem sa ii dau toate minunile alea, copilul meu se trezea noaptea urland (si bite me daca considerati asta normal), avea reflux, il rupea orice dinte nou iesit, facea inclusiv febra 40 cand ii ieseau maselele (inca un mit, ca nu se face febra mare de la dinti. Ba se face.), probleme cu tranzitul si altele pe care nu le pot scrie aici fara sa imi pun anumite persoane in cap.

Iar buuun! Ei, dupa ce a facut 1 an, a inceput copilul sa se razvrateasca daca m-a vazut asa oaie. Instinctiv, desigur.
Scuipa orice pictura sau sirop, fugea de orice supliment de peste, ii apareau bubite de la cele mai scumpe si mai “bune” vitamine pe care i le strecuram in mancare, pana si ceaiul il refuza.

Pana nu i-am mai dat nimic. Ab-so-lut ni-mic!

Era cazul sa facem o schimbare, si am facut-o.
Pana la 3 ani a avut alimentatia controlata la sange, eco, bio, curat.
Dupa 3 ani a mancat orice am mancat si noi.
A stat pe jos, a mancat de pe jos, s-a jucat pe jos, a fost plimbat, a intrat in contact cu o multime de oameni, a stat in foarte frig, a stat in foarte cald, a iesit cu parul ud afara, a mancat zapada (nu galbena 😄), s-a tavalit la propriu prin balti, a mancat inghetata iarna (la inceputul anului, 5 grade Celsius, eram in parc si mancam inghetata amandoi), a stat in soare cu si fara palarie, iarna a iesit in pantaloni de trening afara, l-a plouat, l-a batut vantul, s-a tinut de barele din metrou, din statiile de tramvai, a fost in locuri supraaglomerate, la cumparaturi, la targuri, teatre, muzee, locuri de joaca, ferme etc.

Cu toate astea, de cand s-a nascut nu a luat nici macar o data antibiotic, nu a avut nicio boala, nicio alergie si nicio intoleranta.
Spital n-a mai vazut de cand s-a nascut, iar ultimul medic l-a vazut la fata cand avea 10 luni si i-am facut niste analize de sange. De atunci am decis sa il duc la medic doar daca apare vreo problema, si intre noi fie vorba, nici medicul lui nu a dat semne ca l-ar interesa daca pustiul e ok (daca mai traieste) sau nu, deci toata lumea e fericita.

Are aproape 6 ani si singura “problema” pana acum a fost cate o raceala anuala (adica fix una pe an), care se manifesta prin nas curgator si care trecea in cateva zile.
Ma mai intrebau cunostintele ce ii dau cand tuseste sau face febra. Nimic. Pentru ca nu are nici de una nici de alta.
Singura provocare la care lucram acum sunt cateva kilograme in plus acumulate in izolarea de mai bine de doua luni care ne-a prins cat inca stateam in oras, dar asta se rezolva usor-usor.
In rest e inalt, la 6 ani imi vine aproape pana la gat, e vesel, e fericit, si mai presus de toate sanatos.

Concluzia la care am ajuns de cand sunt parinte este urmatoarea: un corp sanatos care traieste in echilibru nu are nevoie nici de medicamente, nici de suplimente. Corpul stie ce are de facut pentru a-si pastra toate mecanismele perfect functionale, si gaseste resurse pentru asta. Alimentatia, miscarea, elementele cu care intram in contact, lipsa exceselor si starea de spirit buna, la care se adauga armonia in care traieste persoana in cauza, toate contribuie la pastrarea unui corp si a unui psihic sanatos.

In momentul in care pompezi “ajutoare” din exterior, ca e sau nu nevoie de ele, corpul pentru ce sa isi mai puna singur rotitele in miscare pentru a produce toate cele necesare functionarii optime?
In comparatie, daca fac comanda si imi vine mancarea acasa, de ce sa mai gatesc?
Daca chem un taxi, de ce sa o iau pe jos, oricat de scurta ar fi distanta?
Treptat e posibil sa devin obez si sedentar, sa uit sa gatesc si sa mi se atrofieze muschii, dar hei, am ales varianta mai rapida!

Afirmatii, mindset si cauze emotionale

Cine a citit pana aici, poate sa spuna “bine, bine, dar si noi am facut la fel, sau cel putin am incercat, si totusi copilul e bolnavicios”.

Un alt lucru pe care l-am facut si care este, din punctul meu de vedere, mai important decat calirea, alimentatia si orice altceva, a fost si este modul in care gandim si ce frici inducem copilului.

Ca multi copii romani, am fost si noi crescuti cu fricile propriilor rude la purtator.
Mai ales eu, ca fata, am fost crescuta cu multi de Nu si cu consecinte ipotetice care in scurt timp deveneau realitate.

Pentru ca sufletul nu stie sa faca diferenta intre fictiune si adevar, comanda creierului posibilele pericole, iar creierul mai apoi comanda corpului ca acele cauzalitati sa se adevereasca.

Si este exact asa nu doar pentru ca spun eu, ci pentru ca in caz contrar, toti ar trebui ca in aceleasi circumstante si conditii de trai sa reactionam la fel, lucru care nu se intampla. De ce?

De ce doi oameni care traiesc la fel, mananca la fel, fac parte din aceeasi clasa sociala si lucreaza in aceleasi medii, totusi se imbolnavesc diferit? Sau unul se imbolnaveste des, altul foarte rar, sau amandoi in acelasi timp dar boli diferite?
Care este factorul care cauzeaza  “defectiuni” diferite la indivizi supusi acelorasi influente externe?
Va las pe voi sa “rumegati” ideea si sa va oferiti un raspuns.

La noi raspunsul logic a fost unul singur: factorul emotional si modul in care sufletul este afectat de anumite evenimente din viata, fie ele banale si neinsemnate sau majore si marcante.

Plecand de la aceasta premisa, am ales sa nu fim niste parinti fricosi care nu doar ca isi proiecteaza fricile si nesigurantele asupra copilului, dar il si programeaza mental, incat sa vada la fiecare pas, in orice, un posibil pericol.

In paralel, am aflat si ca a fost dovedit stiintific ca anumite emotii cauzeaza dureri/“defectiuni” in anumite organe, si am aprofundat, dovedindu-se pana acum adevarate 100% toate informatiile gasite pe acest subiect.

Fricile si mentalitatea in care crestem ne modeleaza si ne marcheaza, fie ca realizam sau nu.

Multi dintre noi am fost crescuti cu tot felul de programe: nu sta pe jos ca racesti, nu dormi dezvelit ca te doare spatele, nu sta pe perna prea inalta ca te trezesti cu durere de gat, nu bea rece ca te doare in gat, nu iesi cu parul ud afara ca racesti/faci meningita/te doare capul, nu iesi fara caciula ca te dor urechile, nu alerga pana transpiri in frig ca racesti, nu pune mainile pe jos ca e murdar si iti apar chestii pe fata daca te atingi din greseala, nu manca ce a cazut pe jos ca te strici la burta, nu manca fructe si legume nespalate ca faci oxiuri (bine, la cat de stropite sunt acum cu toate porcariile…), nu pleca fara esarfa ca o sa te doara in gat, nu bea apa seara ca faci in pat noaptea, nu manca prea mult ca o sa-ti fie rau etc. etc. etc.

Sunt sigura ca si voi mai stiti cateva.

Ei, toaaaate lucrurile astea, noi nu le-am spus copilului 😃

Practic am lucrat mai intai noi cu noi, sa scapam de propriile programe, apoi cu el am schimbat metoda pe care o stiam de la ai nostri, ei de la ai lor, si cine stie cate generatii in urma mergeau aceste “avertizari de bine”.
Culmea e ca, atunci cand noi le auzeam si le luam de bune, chiar se intamplau.
Ergo, parintii si bunicii ne spuneau multumiti un “ti-am zis eu!”, si luam cauzalitatea respectiva ca pe un fapt.

”Bai, mi-a zis sa nu mananc iarna inghetata ca fac rosu in gat. Uite ca am facut. A avut dreptate.”

Si asa te trezesti peste ani, de cate ori mananci ceva rece iarna, ca faci rosu in gat. Pentru ca asa ai fost programat sa crezi, si asa se intampla, desi poate ai cunostinte care mananca o cutie de inghetata odata si ei n-au nimic.

Pentru ca lor nimeni nu le-a zis ca vor face rosu in gat daca mananca inghetata iarna 🙂

Chiar circula o imagine cu text la un moment dat, cu “De ce altii  au putut face X lucru, si eu nu? Pentru ca lor nimeni nu le-a zis ca nu pot. Asa ca au putut.” La modul ca au reusit, tocmai pentru ca mental nu le-a pus nimeni oprelisti.

Iti dai seama de cate lucruri ai fi fost in stare daca apropiatii si societatea nu ti-ar fi zis ca nu poti aia, nu esti in stare de ailalta sau ca nu esti suficient de bun sa faci/ sa primesti cutare lucru?

Ah, cate oportunitati si cate riscuri asumate! Cate reusite si cate experiente! Cat succes si cata satisfactie!
Dar na…

Revenind si rezumand, am crescut un copil care nu stie ce inseamna sa fii bolnav si ce sunt medicamentele (decat ce aude in reclamele, multele reclame la medicamente de la tv) atunci cand se nimereste sa poposim pe vreun post tv. Nu stie ca daca sta pe jos ia carcalaci, ca daca ii pica marul pe jos se imbolnaveste, ca daca iese afara imbracat subtire il paste gripa sau ca daca alearga pe afara cand e frig face pneumonie.

Si daca nu i-am zis ca ar putea exista aceste “minunate” posibilitati, a ramas sanatos si corpul i s-a adaptat la orice temperatura, la orice stimul extern si la orice vreme.

Toate acestea vi le-am spus in calitate de mama. Atat. Voi ramane sa alegeti ce e mai bun, mai frumos, mai sigur si mai potrivit copiilor vostri.

Daca nu am dreptate e usor de probat, si veti continua cu orice a functionat pentru voi pana acum.

Dar daca veti lua in considerare cele spuse si veti ajunge la concluzia ca am dreptate… Veti fi extrem de castigati si veti creste niste copii sanatosi si liberi. Pentru ca dependenta pe viata de substante sau persoane care sa intervina cu diverse substante atunci cand va “defectati”, nu inseamna libertate.

Echilibru, fericire si libertate in gandire va doresc ❤️

 

 

 

Elena
Follow Me
Ultimele postari ale lui Elena (vezi toate)

Lasă un răspuns