Toamnele noilor inceputuri

Atat de multe ganduri mi-au trecut astazi prin cap, si ma gandeam sa le insir pe toate dar nu cred ca ar avea noima. Ar parea fara legatura, fara sens, si, probabil, nu ar prezenta interes fara a le sti istoria si baza pe care au fost cladite sau, cum deja avem precedent, ar fi prost intelese.

Oricum, daca am invatat ceva in ultima jumatate de an este ca eu pot fi responsabila doar pentru ce spun eu, nu pentru ce si cum inteleg ceilalti. Va povesteam aici ca acelasi mesaj, oricat de banal, poate fi inteles diferit de la cititor la cititor.

Ultimele luni au fost… intense. Atat de intense incat uneori parca as scoate routerul din priza si as rupe orice legatura cu onlineul. Cu “socializarea”. Cu noutatile. Cu tot.

As ramane eu cu ai mei, in microuniversul nostru in care in sfarsit ne simtim bine. In sfarsit suntem linistiti. In sfarsit e asa cum trebuie sa fie…

Am urcat astazi in mansarda sa iau ceva si mi-a ramas privirea atintita pe fereastra. Cu toate ca afara era soare, inauntru era un frig de imi puteam vedea respiratia imprastiata in aburi. Zilele trecute am reusit sa punem si ferestrele sus. Atat, ca mai mult nu cred ca mai apucam sa facem pana la primavara. Oricum e prea frig de lucrat acum.
Ramasesem in fata ferestrei, in semi bezna dinaintea amiezii innorate si admiram bucatica de sat care se vede din mansarda noastra. Parea amortit. Tot. Si ma gandeam la tot. La cum se vede o parte din turla bisericii cu crucea in varf, cum in cateva zile se fac 12 ani de cand tata nu mai este, cum luna viitoare se fac 8 ani de cand a plecat si socrul meu dintre noi si Seb nu a apucat sa isi cunoasca bunicii… Nici ei pe el. Si tare bine s-ar fi inteles. Imi place sa cred ca il vegheaza amandoi, de oriunde or fi.

Uneori cunoscutii nostri il mai vad pe tata in cate o moaca sau gest facute de Seb, si de fiecare data mi-i imaginez plimbandu-se sau cum bunicul l-ar fi invatat pe nepot sa mestereasca diverse sau sa repare una alta. Ca de fii-sa nu s-a lipit mare lucru.

Si ma mai gandeam cum am ajuns sa asociez toamna cu renasterea. Cu odihna si luatul de la capat.

In urma cu 11 ani am avut un astfel de episod. Eram sleita de putere, de rabdare, de orice sentiment ar putea mentine un om pe linia de plutire, salvandu-l de la un inec sigur. Tot ce mai aveam era o farama de speranta… M-am agatat de ea, si mi-a fost suficient cat sa reusesc sa ma mut intr-un alt oras si sa incep o noua viata.

Acolo mi-am peticit ranile emotionale, am invatat sa lucrez eu cu mine, de data asta alimentata de iubire, si mi-am scos mare parte din combustibilul negativ din sistem.
Pentru ca nu stiu daca stiti, dar ura te propulseaza incredibil de tare atunci cand ramai fara resurse. E nesanatoasa, dar iti da zvacul necesar sa mergi inainte cu orice pret.
Si mai e un lucru pe care l-am descoperit recent si mi se pare foarte interesant.
Ma gandeam la toate experientele negative traite in ultima vreme, lansate si venite dinspre persoane cu, din punctul meu de vedere, grave probleme nerezolvate la timp, care s-au acumulat in asa hal incat au inceput sa dea pe afara.

Era si o vorba cum ca atunci cand nu iti inchizi bine ranile, ajungi sa sangerezi pe cine nu te-a ranit. Nimic mai real de atat.

Ei, si recent, intr-o discutie cu sotul meu am picat de acord ca sentimentele impovaratoare, experintele negative si trairile tulburatoare din trecut sunt scoase la suprafata doar atunci cand prezentul e de o calitate indoielnica. Cand tu in prezent nu ai mediul propice pentru a inflori, cand circumstantele actuale nu te inalta sufleteste suficient de mult incat sa lasi totul in urma, sa faci pace cu trecutul si sa mergi mai departe.

Asa ca, nemultumit de prezent, nesigur sau chiar speriat de viitor, te agati de fantomele trecutului si periodic retraiesti ceea ce stii ca nu ti-a facut bine atunci, nu iti face nici acum, dar e un loc/stadiu confortabil si aparent sigur. Cu toate ca doare. Dar in alta parte unde sa te duci? Cine stie ce va aduce viitorul, si prezentul nu e nici el chiar curcubeu, dar nu stii ce sa faci cu el.

Vorbind lucrurile astea am realizat cat m-am schimbat eu in ultimele luni. Aveam de gand sa scriu o carte legata de traumele pe care le pasam copiilor. Stiu ca este o problema extrem de des intalnita, si culmea, la parinti pe care atunci cand ii vezi zici ca sunt de pus in rama si ce scot pe gura suna a curs de parenting de la A la Z.
In schimb cand vorbim si ajungem la subiectul copii imi marturisesc ca se straduiesc, dar nu le iese. Incearca, dar este extrem de greu. Si e mai usor sa reactioneze impulsiv, urmand tiparul toxic cunoscut in propria copilarie, decat sa se controleze mereu si sa lucreze ei cu ei pana la epuizare. Dar se straduiesc.

Voiam sa scriu o carte explicita, dura dar extrem de reala. Pentru ca la momentul acestei decizii inca eram alimentata de indignare, de repulsie si de dezgust, dar intre timp m-am razgandit.

E toamna… E bine… E atat de bine incat nu mai simt nevoia sa imi scot toate acele sentimente din sistem. Pentru ca nu le mai am, pentru ca nu mai conteaza, pentru ca acel capitol din viata mea s-a incheiat in sfarsit. Toate experientele mele negative m-au ajutat sa fiu un parinte mai bun, sa fiu prezenta, constienta si responsabila. Asa ca n-au fost in intregime rele, daca ma ajuta sa cresc un copil care mai tarziu sa nu aiba nevoie de terapie.
Priveam prin fereastra, la o distanta suficient de mare cat sa nu o aburesc, si imi aminteam doua exemple de reactii ale oamenilor legat de ce mai povestesc aici sau pe pagina. “Incredibil… Toate planurile va ies!”, “Mda, citind bloguri in genul ala aproape ca ma urasc si ma intreb de ce altii pot si eu nu.”

Oooo, vaiii… Dar dragilor… Daca vreodata am lasat eu impresia asta, ori nu m-am exprimat eu clar, ori ati inteles voi gresit.

E o mare diferenta intre noi si cei care gandesc asa. Acea diferenta se numeste “perceptie”. Totul se rezuma la cum ALEGI sa vezi lucrurile.
Daca un om care alege sa vada ce e mai bun si mai frumos in viata lui reprezinta o amenintare la modul in care tu iti vezi viata si la stima ta de sine, poate ca problema nu e la el si ar trebui sa iti revizuiesti mentalitatea, perceptia, prioritatile si viziunea asupra vietii.
Au fost postari in care, daca am povestit despre perioadele grele din viata noastra, mi s-a spus ca sunt vesnic nemultumita si pot intelege de ce ar fi putut parea asa.

Asa ca am ales sa imi numar mai des binecuvantarile.

Nu e oare absurd sa invinuiesti un om pentru micile lui succese doar pentru a te simti tu confortabil cu esecurile tale?
Eu ce va povestesc aici sau pe pagina de FB este pentru a servi drept inspiratie. Inspiratie de mindset in primul rand, inspiratie de “se poate” si dovada vie ca se poate si altfel decat ati fost invatati sa credeti.
Petru unii parem nebuni. Pentru altii parem ciudati. E ok. Pentru noi viata merge inainte.

E toamna… E un nou inceput, e o noua viata si povestea noastra se tese in continuare. Mai frumos, mai colorat, mai puternic, in fata sobei, cu o cana de cafea in mana, admirand bruma de dimineata si inspirand mireasma toamnei tarzii ☕️

Voi cu ce trairi asociati toamna? 🍂🍁

 

 

 

Elena
Follow Me

Lasă un răspuns