Explorarea unui Helesteu secat

De cand ne-am mutat, adica de vreo 2 luni, nu am reusit sa incepem sa exploram imprejurimile prea mult. Nu doar ca nu a fost timp, cum ziceam deseori pana sa ne mutam din diverse motive care uneori puteau inseamna oboseala si lipsa de chef, dar au fost si sunt lucruri importante de rezolvat pentru lunile de iarna. Ca sa nu ne inghete fundul, cum ar veni. Despre asta va voi povesti in articolul cu partea a doua a mutarii, la care inca lucrez. Am si eu piticii mei, si pana nu va fi totul cum am planuit, nu il pot publica.

Asa ca ieri, dupa masa de pranz, ne-am odihnit putintel si am zis gata. Hai la plimbare.

Insemnand eu cu Seb, pentru ca sotul dupa o saptamana de lucru intens in curte a preferat sa stea acasa.

Buuun. Noi nu am muncit cat el, asa ca, pentru ca tot suntem toti trei la dieta si ne-am propus sa avem un stil de viata o idee mai sanatos, am zis ca e musai sa ne miscam si noi cumva.
Locul unde am planuit sa mergem era un helesteu. Adica o balta mare, special amenajata pentru pescuit. Defapt sunt vreo 4 sau 5 astfel de balti cumva legate intre ele. Cum Seb e mare fan apa, stiam sigur ca o sa-i placa mult, mai ales ca nu mai fusese acolo de cand avea vreo 3 ani.

Am plecat plini de entuziasm din curte luand-o pe terenul de langa noi unde pana acum cateva luni a fost plantat orz (daca nu ma insel). Nu am luat-o prin sat tocmai pentru a evita niste caini care stiam ca stau mai mult prin drum.
Asa ca am ocolit chiar pe la marginea satului, pe la capatul gradinilor.

Daca e un singur lucru pe care l-as fi schimbat, ar fi fost incaltarile baiatului care nu au fost adecvate pentru cei 6000 de pasi facuti, dar treptat invatam si ne adaptam.

Am mers cativa km pana la helesteul de care va vorbeam.

Am cantat, am alergat, am ras, si am observat un lucru foarte interesant. Cand este senin, din satul nostru de campie cat vezi cu ochii se vad muntii. Inca nu stiu ce munti sunt, dar ma interesez si va spun.


Pana am ajuns acolo am fost noi doi, singuri, cat vedeam cu ochii de jur imprejur. Nu va pot descrie in cuvinte ce libertate simti in momentul ala.

Cand am ajuns la primul helesteu, undeva departe era o masina parcata pe margine cu doi pescari in toiul partidei de pescuit.
Vantul batea cu putere, valuri micute si multe faceau apa albastra sa straluceasca, stufarisul se legana, era de stat si admirat ore ca nu te plictiseai.


Cand am ajuns la cel de-al doilea helesteu, langa primul la cativa metri distanta, mare mi-a fost mirarea sa vad ca e… Sec. Mai avea cate o baltoaca mica de apa in vreo doua locuri, in rest era fundul gol. Niciodata nu il mai vazusem asa, si stiam helesteul ala de vreo 30 de ani.

Am mers noi ce am mai mers sa vedem unde ne duce cararea, pana am gasit un soi de “deschizatura” in mal care ne-ar fi permis sa coboram unde candva era apa. Fix 3 secunde m-am gandit daca sa “play safe” si sa ne vedem de cararea noastra sau sa coboram acolo. Evident ca am coborat, ca doar eram plecati in aventura 😁

Am coborat, am analizat putin imprejurimile si cu toate ca era mai indicat sa fi avut cizme de cauciuc, am pornit.

La 15-20m de mal am descoperit ca nu putem merge ca pe mosia noastra pentru ca in anumite zone, unde era pamant, nu nisip, ni se scufundau picioarele de era sa ramanem desculti.

Asa ca ne-am plimbat pe portiunile vizibil uscate si care nu aveau pamant crapat pentru ca, asa cum aveam sa aflam, printre acele crapaturi inca era apa, si deci pamantul de sub cel uscat de la suprafata era umed si te duceai gratios in jos.

Am descoperit multe scoici, cochilii de melci, buturugi putrede cu forme interesante, gauri in nisip facute de ceva ce iesise de sub el (dar nu am stat sa vedem ce, ca ne apuca noaptea), am invatat sa identificam urmele de caine (si erau multe), urmele de oameni (se mai plimbasera vreo doi rataciti pe acolo inaintea noastra), si apoi am ochit doua obiective din care n-am ajuns la niciunul.

Unul era o casa care e acolo de cand ma stiu eu si avea langa ea doua barci, si al doilea era insula despre care bunica mea imi spunea mereu ca e plina de serpi, probabil pentru a ma descuraja sa incerc sa ajung la ea, eu, copil care stia sa inoate ca toporul. Adica fix la fund ma duceam.
Si acum era acolo. La cateva zeci de metri departare, si as fi putut ajunge pe jos.

Evident ca nu m-as fi aventurat sus pe ea cu copilul dupa mine, dar aproape daca ajungeam tot eram multumita. Lucru care nu a fost posibil din cauza incaltamintei neadecvate. Am fi avut de mers cam 20m prin noroi, si nu avea sens sa mergem desculti acasa.
Am stat acolo cam doua ore si ne-am bucurat de ciudatenia si frumusetea noului loc.
La intoarcere am incetinit pasul, Seb a aruncat pietre in apa primului helesteu de sus de pe mal, si cu greu s-a dat dus.
– Pa pa, lacule! Pe maine!
In fiecare zi nu vom merge, dar cat inca mai este vremea buna, vom merge cat se va putea de des.


Cand am ajuns acasa era hamesit, obosit, dar ii sclipeau ochii de bucurie ❤️
Cei care stau aici de o viata probabil sunt plictisiti de zona, dar noi nu. Acum redescopar si eu impreuna cu el bucuria de a invata la fiecare pas si de a ma bucura de lucrurile astea mici ca alergatul pe camp in timp ce te prefaci ca esti un avion sau o pasare, descoperitul unor arbusti colorati sau alergatul dupa fluturi.
Mai pe seara, din curiozitate, i-am intrebat pe baietii care stiam ca se ocupa de bunul mers al helesteelor vizitate ce s-a intamplat cu apa mai exact, si m-au lamurit in scurt timp. Din cauza secetei apa nu se mai oxigena corespunzator si incepusera se moara pestii, asa ca l-au secat. Cum, nu am nici cea mai vaga idee. Asa ca acum isi investesc resursele si energia in a face sa functioneze la cote maxime celelalte helestee de care se ocupa. O sa va povestesc si despre ei cu alta ocazie.
Pana atunci noi ne continuam acest wild-schooling proaspat inceput, pentru ca ne prieste din plin🏕🛶🏝⛰🏠🏞

 

Elena
Follow Me

Lasă un răspuns