Mutarea la tara, Partea 1: de la Bucuresti la liniste si aer respirabil

In sfarsit apuc sa va si povestesc cum a decurs marea mutare, dupa 2 saptamani de la infaptuirea ei si dupa ani de zile de asteptare si munca sustinuta pentru a o face realizabila.

Pentru cine nu stie cine suntem si de ce a fost atat de important pentru noi sa parasim orasul, zic ca ar fi cel mai potrivit sa incep cu o descriere succinta.

Suntem o familie de 3. Un ITst (webdesigner), o artista (desen/pictura/arts and crafts) si un unschooler (adica un homeschooler care invata fara curicula).
Noi, adultii, suntem un bacauan si o bucuresteanca get beget. Pragmatici, iubitori de liniste si natura, firi rebele si independente, ne-am cunoscut acum vreo 13 ani, si dupa doi ani de relatie la distanta ne-am mutat impreuna in Bacau pentru alti doi ani. Oras frumos, linistit, curat, cu oameni politicosi si negrabiti, aveam un ditamai campul in apropierea blocului (stateam pe o straduta langa Chimiei) unde ne plimbam ocazional si viata curgea boem.
Dupa doi ani, ne-am mutat in Bucuresti, unde am stat 9 ani din care 5 intr-o singura camera unde aveam absolut toate lucrurile noastre, inclusiv materialele de lucru, si ne-am crescut copilul inghesuit ca vai de lume. Despre asta o sa va povestesc alta data. Dar, vai, cate lucrusoare frumoase s-au nascut in camera aia…

Acolo a fost conceput puiul nostru, acolo a luat nastere parteneriatul romano-francez al sotului, acolo am fondat brandul Lenani. Intr-o camaruta de 4 pe 5m, cu mai putin de 2mp spatiu liber, si dat prioritate cand voiam sa trecem unul pe langa celalalt.

Acolo am pictat mii de produse si de acolo am expediat tot atatea colete.


Eu, partea feminina a familiei, am crescut la tara timp de 6 ani, apoi am avut 13 ani de Bucuresti intens. I-am cunoscut toate cartierele, mare parte din parcuri, i-am apreciat spiritul activ, viata culturala colorata, diversitatea, am profitat de oportunitatile oferite de el la fiecare pas.

Dupa ani de scoala, cursuri de dans sportiv, evenimente din categorii de la sport la glam, conventii, competitii, targuri, joburi in domeniile HoReCa si intalnit N persoane interesante, am spus Stop.

Cu toate ca are frumusetea si farmecul lui, am gasit intotdeauna Bucurestiul obositor, si cu timpul au ajuns sa cantareasca mai mult aspectele negative decat cele pozitive. Atunci am stiut ca e momentul sa ne despartim definitiv, pentru ca nu imi mai poate oferi ceea ce imi doresc pentru mine si ai mei.

Rasarit la tara, ora 6:00, vazut de pe terenul nostru

Adica liniste, pamant reavan, iarba sub talpi, adiere racoroasa de aer proaspat cand deschid ferestrele dimineata, lumina care sa intre mieros in casa la rasarit, fosnet de frunze, copacii mei, gradina mea, si trai in tihna.

Fara sufocarea din fiecare vara cand la ultimul etaj te perpeleai de caldura si ziua si noaptea de la smoala de pe acoperis, fara bormasini in pereti care sa rasune tot blocul de cum se crapa de ziua pana in creierii noptii pentru ca in fiecare vara se mai gasea unul sa isi demoleze apartamentul, fara urcat si coborat 8 etaje cand se strica liftul sau se lua curentul, fara mirosul de gunoi putred ramas in urma masinilor administratiei domeniului public care lasau cate o dara generoasa de “zeama” de gunoi pe care nu o mai spala nimeni (decat ploaia, cand si daca avea sa vina), si fara gandacii de un lat de palma care misunau cu zecile pe langa usa de la ghena dupa lasarea intunericului. Evident ca le era rusine sa urce mai sus si sa intre prin orice geam deschis. Sunt bucuroasa ca i-am vazut abia in ultima seara inainte sa plecam, cand am dus cativa saci cu ce nu ne mai era de folos in fata usii ghenei blocului. Altfel as fi ramas cu trauma si paranoia zi de zi, nu cumva sa ne intre noaptea pe fereastra. Mai dormim si cu gura deschisa…

Un micut si fad curcubeu zarit intre blocuri in ultima noastra zi la bloc

Revenind la mutarea efectiva, ea ar fi trebuit sa se intample cand am fi reusit sa punem suficienti bani deoparte sa finalizam casa inceputa acum cativa ani.
Pana acum am reusit sa lucram pe bucatele la ea, unii dintre voi stiti povestea, cam o luna pe an veneam si ba mai faceam doi pereti, ba mai cofram, ba mai turnam niste grinzi si stalpi.
Am facut treaba asta impreuna cu sotul meu pentru ca nu ne-am permis sa platim o echipa, iar ajutorul cerut la particularii care stiam ca se ocupa cu asa ceva, contracost, s-a lasat asteptat.
Nu ne-am apucat sa ridicam casa in doi insi de hipioti ce suntem, ci din motive financiare.

Plus ca mai e o chestie, noua nu ne place sa ne indatoram, asa ca intotdeauna ne-am bazat strict pe banii cash stransi. Poate ca daca aveam vreun imprumut pe 30 de ani era totul gata de mult timp, dar cum nu stim ce ne aduce ziua de maine, daramite urmatorii 30 de ani, am preferat varianta asta.

Buuun! Cum banii pusi deoparte erau insuficienti pentru a finaliza casa si a o face locuibila, situatia cu pandemia din prima jumatate a anului ne-a pus pe ganduri si a trebuit sa gasim o alternativa pentru a fi aproape de casa si a putea lucra constant la ea, putin cate putin, nu doar o luna pe an.

In acelasi timp am decis ca intr-un fel sau altul trebuia neaparat sa iesim din aia 4 pereti, pentru ca cele 2 luni si ceva de stat in casa si-au pus amprenta asupra copilului nostru, si o noua stare de urgenta nu stiam si nu voiam sa aflam ce alte efecte ar fi putut avea.

Asa ca din luna Mai am inceput sa facem pasi micuti dar siguri.

Cu ajutorul catorva persoane cu mega inimi care au empatizat cu noi, am prins curaj sa achitam un avans pentru o camaruta pe structura metalica ce va fi amplasata in spatele casei de care va povesteam mai devreme.
Am achitat jumatate din suma totala (un sfert donatii+ un sfert aportul nostru), urmand sa achitam curand cealalta jumatate.

Start sapaturi fundatie

Am ales sa facem un call public la indemnul catorva prieteni dragi de pe pagina Iz de Viata, si chiar daca suma stransa nu a fost una mare, a facut o mare diferenta in planurile si avantul nostru.
Cu ocazia asta multumim inca o data tuturor celor implicati. Va garantez ca acest bine vi se va intoarce ❤️
Cum ne-a fost afectata firma de pandemie nu va povestesc acum, pentru ca nu e nici locul nici momentul. A fost cu atat mai dificil sa visam la mutare, dar ne-am adaptat treptat si am reusit sa ne mentinem pe linia de plutire.

Pe timpul starii de alerta unde fiecare stire suna mai prapastios ca alta, am decis. Nu mai era de stat.

Am comandat 100 de saci de rafie, aveam cutii de carton stranse, si ne-am apucat de impachetat.

Vreo 8 cutii si cativa saci au fost doar cu materialele si actele firmei. In total am avut peste 40 de saci si vreo 20 de cutii. In afara de acestea, am dat vreo 15 saci plini cu haine care nu ne mai veneau sau nu le folosisem de ani, lucruri neesentiale si tot felul de maruntisuri de care ne-am putut debarasa.
Tot nu stiu unde au putut sa incapa atatea lucruri, dar regula de sortare a fost simpla: orice obiect care ramasese nefolosit in ultimii 2-3 ani, sau fara de care am fi putut trai fara probleme, ne-a parasit gratios, indiferent de gradul de uzura.
De mare ajutor a fost si faptul ca noi nu ne agatam de fel emotional de obiecte, asa ca a fost foarte usor sa renuntam la multe lucruri stranse in cei 9 ani.
Singurele lucruri pe care le-am pastrat de la cel mic sunt bratara din maternitate, buricul, lumanarea de la 1 an, o bratarica si un body. Toate astea incap intr-o cutie micuta.
Pentru mutare am apelat la o firma specializata care ne-a trimis doi oameni. Au incarcat totul intr-o masina suficient de mare, mai intai au ancorat frigiderul, apoi au urcat restul lucrurilor. I-am rugat sa trateze totul ca fiind fragil, si asa au facut. Singurul minus a fost ca au plecat din Bucuresti la o ora cand traficul era de varf, au fost nevoiti sa treaca pe la garajul firmei sa lase niste chei de la un tir uitate in masina lor, si abia apoi au plecat spre satul de destinatie. Asa ca in loc de maxim 2 ore cat ar fi trebuit sa faca, au trecut vreo 4, dar important e ca totul a ajuns intreg.

Pentru ca mi-am amintit acum si e posibil sa va fie de folos, mancarea pe care o aveam am pus-o o parte in saci (cartofi, ceapa, varza, dovlecei, castraveti), si restul in pungi termoizolante (tot ce aveam in congelator si frigider).

Pentru ca va spuneam mai devreme de casuta neterminata in care nu se poate sta, e de precizat un amanunt important, si anume ca pana ne facem conditiile de baza pe terenul nostru, stam la rudele mele. Suntem vreo 8 insi intr-o casa acum, dar luna aceasta vom finaliza tot ce trebuie pentru a ne putea muta in curtea noastra.

De cand am ajuns aici si pana astazi am curatat terenul pentru ca, fara sa exagrez, erau buruienile cat noi de mari (nu am vrut sa erbicidam asa ca le-am taiat ba cu sapa ba cu o cositoare), am mutat multe gramezi de lemne (grinzi, dulapi, capriori) cumparate anterior care acum erau printre ciulini si volbura, le-am sortat, si am chemat o masina sa ia niste gramezi de bca, resturi de scanduri de la cofrat si moloz ramase de la constructia casei.

Am inceput sa sapam pentru fundatia camarutei modulare in care vom sta pana anul viitor si care apoi va deveni atelier, asa ca va voi tine la curent cu progresul in articolele viitoare.

Zilele trecute am instalat si o pompa submersibila intr-un put folosit de unchiul meu anterior pentru a uda legumele plantate pe teren, pentru ca nu mai stiu daca v-am spus, dar terenul pe care am construit noi face parte dintr-un teren mai mare. A fost impartit in doua, si acum jumatate ne apartine noua, adica 1000mp.
Detalii tehnice va voi da in unul din urmatoarele articole.

Acum bun, bun, e de munca, etc, dar ce facem cu copilul? Cum va fi el educat la tara?
La fel ca si pana acum, in sistem HS.
L-am inscris acum nu mult timp la o scoala acreditata care ne permite treaba asta, mai exact la Cerehard, dupa ce ne linistim si ne mutam in noua casuta ii voi face biblioteca lui si coltisorul lui de studiu si joaca, va invata in continuare ceea ce il pasioneaza, vom explora imprejurimile, ne vom axa mult pe viata practica, pe acumulat aptitudini care sa il faca tot mai independent, si viata va curge in sensul ei firesc, educatia fiind manata de curiozitatea nativa a copilului.

Va avea sprijinul nostru constant, eu imi voi schimba ritmul si dinamica afacerii pentru a-i putea oferi lui mai mult timp si pentru a-i oferi acel pas sanatos de slow living.

Daca la oras eram mereu pe fuga, mereu ocupati amandoi si copilul isi facea de lucru singurel pe langa noi, acum prioritatile s-au schimbat.

Aici nu avem servicii de food delivery la domiciliu cand suntem prea ocupati sa gatim, nu exista firme care sa vina sa ne spele covoarele si nu e niciun serviciu de curierat rapid care intr-o ora sa ne duca un colet de colo-colo.

Este o noua viata. O noua ordine. O noua perspectiva.
Simt ca in sfarsit ne-am intors privirea catre ce conteaza cu adevarat. Am fost intotdeauna o echipa unita, dar acum simtim ca am facut cel mai important pas pentru noi.

Ne-am intors la origini. La natura. La basic. Si e foarte bine.

Copilul, atipic de fel, progreseaza pe saptamana ce trece si schimbarea lui ma bucura enorm.

Am fost intrebati cum s-a adaptat Seb si cum i se pare.

El este foarte legat de noi amandoi, este foarte empatic, ne simte imediat starile, asa ca oriunde noi suntem impreuna si suntem bine, este si el bine.

Suntem fericiti, inca ne adaptam la efortul care se cere depus pentru a face treaba bine si eficient, dar usurel ne dam pe brazda.

Pentru noi mutarea la tara a fost cea mai buna optiune. Este o noua calatorie pe care suntem incantati si entuziasmati sa o parcurgem.

Impreuna, uniti, perseverenti si indragostiti de viata.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Elena
Follow Me
Ultimele postari ale lui Elena (vezi toate)

Lasă un răspuns