Si… Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

Ati primit vreodata intrebarea asta?
Eu da. In copilarie de multe ori am fost intrebata ce vreau sa ma fac cand oi fi mare. Ca din lipsa de ocupatie, ca de dragul conversatiei, mereu ma stresa intrebarea asta.

Evident ca existau si raspunsuri castigatoare. Adica eu, copil de bugetari fara liceu, nu aveam voie sa spun ca vreau sa ma fac vopsitoare de garduri, impartitoare de facturi sau strangatoare de melci.

Incepand cu varsta de 4 ani trebuia sa am deja aspiratii inalte. Sa zic ca vreau sa fiu medic, desi ii uram din ficati si imi era teama de ei pentru ca “daca nu esti cuminte mergem la doctor sa iti faca injectie”, apoi cand am mai crescut mai primeau incurajari si zambete de validare profesiile de avocat, jurnalist, politist, orice ocupatie in care as fi putut face cariera, castigam bine si eram respectata. Adica fix ce le lipsise alor mei.

Asa am ajuns la varsta de 16 ani inca nesigura de directia in care ar fi trebuit sa o iau. Ce imi placea mie nu conta, nu era acceptat, asa ca nu aveam decat sa fac cumva incat sa aleg o cale de mijloc, care sa aiba aprobarea mai marilor care isi proiectau nereusitele in mine, si in ideea ca isi doreau mai mult pentru mine decat au avut ei, strambau din nas la orice ar fi rezonat cu sufletul meu.

Am terminat liceul, am intrat la o facultate care ar fi fost exact calea de mijloc, dar n-am putut. Ce am simtit pana acum ca ma face profund nefericita am indepartat, am pus stop, am inlaturat.

Asa ca sunt a college drop out daca vreti.

A fost nevoie sa ajung la 25 de ani, sa nasc si sa incep sa ma gandesc cum vreau sa ma tina minte copilul meu ca sa imi urmez visul si sa ajung sa fac ceea ce imi place.

Nu mai stiu daca v-am spus, dar noi doi, sotul si cu mine, il crestem pe Iz 90% altfel decat am fost noi crescuti.
Este foarte dificil pana iti dai seama ca daca nu faci urgent o interventie in capul si sufletul tau tu cu tine, sa accepti ca ai o problema sau mai multe, o sa ajungi sa pasezi trauma mai departe.
Pentru ca nu, niciunul din cei care au crescut in medii abuzive nu sunt ok, oricat s-ar minti ca sunt.

Si daca tot s-au schimbat atat de multe in viata noastra odata cu micul om, am decis sa schimbam pana si intrebarea asta care din punctul meu de vedere doar creaza confuzie si asteptari nerealiste.

Asa ca “Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare”, devine “Cine esti tu acum? Care sunt pasiunile tale acum? Ce planuri/ganduri ai tu pentru acum?”.

De ce? Pentru ca fiecare copil traieste in prezent, una la mana, si a doua pentru ca un copil nu are de ce sa isi faca astfel de scenarii de la o varsta frageda. In procesul de imaginare a lui din viitor, sunt mari sansele sa se piarda pe el din prezent.

Da, unii poate isi stabilesc carierele de mici, dar la fel de bine se pot razgandi de N ori pana ajung la maturitate, caz in care vor capata reputatia de indecisi si neconsecventi.

Cum credeti ca ajung copiii la 14-18 ani fara sa stie ce le place, ce vor, ce pasiuni si vise au?
Cu grija maxima din partea scolii si a parintilor care doar se fac ca ii asculta, si ii invata sa isi proiecteze valoarea si preferintele in viitor, trantindu-le pe umeri responsabilitatea unui viitor pe care trebuie sa il aiba deja dibuit, in ciuda faptului ca ei nu stiu cine sunt in momentul prezent.
Toata viata lor academica se pregatesc pentru joburi in care sa poata castiga bine, care sa le ofere un status, sa le finanteze viitoare calatorii, sa le plateasca creditele si scolile bune la care isi vor da copiii.

In ziua de azi copiii nici nu mai au timp sa descopere cine sunt ei defapt. Si nu doar copiii, dar si adultii sunt in aceeasi barca.

Intrebati un adult cine este el cu adevarat Acum, si vedeti ce raspuns primiti.

Multi se vor bloca.
“Pai… sunt X, am atatia ani, si…” Pauza. O sa le ia ceva timp sa isi aminteasca ce le place sa faca, ce ii defineste, ce sunt ei dincolo de nume, varsta, haine, job, rate si stres.

Planul pe 5 ani e facut. Dar aia 5 ani se tot decaleaza, si individul ajunge ca un magarus care alearga dupa un morcov prins de o ata la un metru in fata lui, fara sa il ajunga vreodata.

Pentru ca in viitor toti stim cine vrem sa fim si ce vrem sa facem. Acum-ul in schimb e “in lucru”.

Asta cam de cand am fost intrebati pentru prima oara… “Si…? Tu ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?”

Elena
Follow Me

Lasă un răspuns